In aceste zile, o stire Mediafax mi-a atras atentia: conform unui clasament publicat de Centrul de Cercetare Economică şi de Afaceri, CEBR - cu sediul la Londra - economia braziliană a ajuns a şasea din lume ca mărime, devansând Marea Britanie. Aceasta este a doua schimbare din acest an în topul celor mai mari economii, după ce în primăvară China a devansat, pentru prima oară, Japonia. Daca ascensiunea economiei chineze nu mai mira pe nimeni, date fiind procentele cresterii economice anuale, faptul ca Brazilia reuseste sa depaseasca ca si eficienta si productivitate economia britanica vine sa confirme inca o data o previziune a unui economist american de la Harvard University, care ne spunea acum vreo doi ani ca, in maxim un deceniu, Marea Britanie va iesi din top tenul economiilor mondiale.
Daca in anii '30 ai secolului trecut Marea Britanie si Franta erau inca considerate natiuni conducatoare ale lumii, iata, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, ierarhiile s-au reconfigurat tocmai in dauna acestor tari. Primul care a trebuit sa se confrunte cu realitatea decaderii Marii Britanii de la statutul de mare putere a fost chiar Winston Churchill. Dupa atacul german asupra insulelor, dupa consumarea momentului eroic al rezistentei in fata Messerschimturilor lui Hitler, Churchill a inteles ca din acel moment destinul tarii sale va fi indisolubil legat de cel al Statelor Unite. Totusi, aparentele au fost pastrate exclusiv prin aportul personal al primului-ministru, o personalitate extrem de puternica in hatisurile relatiilor internationale. Imperiul britanic, in forma sa colonialista, se regasea insa intr-un puternic proces de disolutie. Pierderea Indiei, refluxul unor industrii traditionale precum cea a extractiei de carbune, a vulnerabilizat economia britanica. Prezenta la guvernare in perioada imediat postbelica a laburistilor lui Clemet Atlee a determinat adancirea racilelor prezente deja inca din perioada anterioara in mediul economic englez.
Perioada urmatoare a fost una a agoniei unei economii in care laburistii au operat nationalizari masive la scara unor intregi industrii. Revirimentul resimtit de catre economia insulara in vremea lui Margaret Thatcher i-au facut pe englezi sa mizeze, alaturi de americani, pe virtutile pietei libere, cea in care, cel putin teoretic, ei intrau mult mai pregatiti decat economiile emergente. Doar ca miza a fost una gresita, in contextul in care multe companii britanice si-au relocat productia in tari din lumea a treia, locuri unde pretul fortei de munca este mult mai scazut. Chiar directorul executiv al CEBR, Douglas McWilliams spunea deschis ca economiile care produc alimente şi energie, urcă la vârf. Perfect adevarat. Valoarea adaugata este mult mai mare atunci cand fabricile si manufacturile se regasesc pe teritoriul national.
Economia britanica a pierdut foarte mult si din cauza ambiguitatii promovate de guvernele britanice in legatura cu apartenenta tarii la Uniunea Europeana. Desi exista destule cassandre care tot canta prohodul zonei euro, revirimentul acesteia va fi unul destul de rapid si foarte solid. Impunerea unei discipline financiare mult mai stricte va aduce stabilitate si investitii in tarile continentale. Actualul prim-ministru David Cameron prefera un discurs politicianist, pe placul majoritatii britanicilor, eminamente conservatori atunci cand vine vorba de cedarea de suveranitate catre institutiile europene, neoferind insa o alternativa care sa mentina tara intre economiile mari ale lumii. Politica aceasta a ajuns tinta criticilor liderilor din industria britanica. Rolls Royce ia in considerare externalizarea productiei sale de motoare pentru avioane in una dintre tarile care au adoptat moneda unica europeana. Acest fapt ar trebui sa ingrijoreze Londra deoarece doar din servicii si comert nu se poate sustine o economie cu pretentii.
Spre deosebire de Marea Britanie, Franta - alt stat colonialist care s-a confruntat cu refluxul puterii sale la mijlocul secolului XX - a reusit sa se adapteze rapid noului trend integrator, facand din Uniunea Europeana instrumentul perpetuarii influentei sale la nivel global. Problema majora a Marii Britanii este aceea de a se convinge ea insusi ca singura nu mai inseamna mare lucru pe plan mondial. Politica splendidei izolari apartine secolului XIX si nu prea mai are sanse de izbanda in zilele noastre. Iar pentru Statele Unite Anglia reprezinta cel mult un aliat militar strategic si cam atat. In fapt, Barack Obama si-a declarat inca de la inceputul mandatului sau preferinta pentru o relatie privilegiate cu Franta prietenului Sarko si nu cu Marea Britanie. Franta este vazuta la Washington ca factor de decizie major in politica Uniunii Europene, in timp ce Marea Britanie este un actor secundar in politica de la Bruxelles. Ingrijorator pentru Londra.
