duminică, 24 ianuarie 2010

24 Ianuarie 1859 - ramasitele unei zile



***
In procesul de agregare a natiunii romane, ziua de 24 ianuarie inseamna temelia. Atunci, la 24 ianuarie 1859, sub conducerea domnitorului AI Cuza, s-au pus bazele Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei, precursoare ale Regatului Romaniei de mai tarziu. Dar intentia mea nu este aceea de a face un excurs istoric ci de a contabiliza ce a mai ramas din generoasele idei ale fondatorilor, cu precadere a conceptului de unitate nationala.

Voi incepe abrupt cu o afirmatie care ar putea scandaliza constiintele subtiri; Romanii nu au vocatia unitatii si a interesului national!  Acest fapt este dovedit zilnic de sterilitatea dezbaterilor de fond si de patosul pus in actiunea de diferentiere pe diferite criterii. Politicianismul pur romanesc (acesta nu este nici macar balcanic!) a prins extraordinar la mase. Cele doua tabere, anti si pro, au sfasiat societatea romaneasca cu largul concurs al primului om din Stat. Cultivarea diferentelor in dauna similitudinilor va conduce la o instabilitate greu de controlat.

Din idealul de unitate promovat de catre Cuza s-a ales praful. Si inceputul acestui proces de dezagregare poate fi identificat inca din timpul domniei lui. Fortand un pic adevarul istoric, Cuza a fost un fel de Basescu al secolului al XIX - lea. Venit la putere pe fondul unui entuziasm general, expresie al  dorintei de unitate nationala,  principele Cuza a preferat guvernarea prin intermediul unui partid personal, condus la inceput de catre Mihail Kogalniceanu, om de cultura care s-a compromis intr-un jalnic rol de Boc. Fara liberali si fara conservatori (cele doua forte politice importante ale epocii), ba chiar impotriva acestora.

Putem vedea ca impartirea societatii romanesti intre anti si pro isi are germenii inca din timpul domniei celui care este creditat cu actul de la 24 ianuarie 1859. Cultivarea metreselor de catre seful Statului isi are sorgintea tot in cadrul domniei lui Cuza. De ce ar trebui atunci sa ne mai miram de situatia actuala? De ce sa mai serbam Unirea daca la adunarile organizate cu acest prilej, mergem sa ne injuram cu adversarii politici? Ei bine, lucrurile acestea eu nu pot sa le inteleg. Poate ma lumineaza si pe mine cineva mai inteligent. Astept...

8 comentarii:

  1. Serbăm aniversarea Unirii primordiale pentru că vrem să credem în ea.
    Împotriva a tot ce simţim şi constatăm cotidian, împotriva a tot ce conştientizăm că ne
    universalizează, împotriva a tot ce ne înconjoară, de la vecin la guvern, ca să nu mai amintesc preşedinţia...
    Se pare că refuzăm să acceptăm această stare de fapt şi ne încăpăţânăm să (re)trăim la o stare de spirit. A bucuriei, a extazului, a înălţării...
    Nu starea de naţiune, nici cea de popor, nici măcar cea de turmă nu contează.
    Contează doar starea de "împreună"...
    Nu se referă la persoane, ci la suflete...
    Metafica, transcendenta, mistica stare de părtăşie a ceva esenţial.
    Undeva, pe spirala ascendentă care leagă conştiinţa apartenenţei la familie de cea a apartenenţei la umanitate, avem un palier de decompresiune, unde ne tragem sufletul: 24 Ianuarie...
    Să nu uităm, Hora Unirii nu a răsunat niciodată mai puternic ca în această zi. Nu în 1 Decembrie, nu în 10 Mai, nu în 23 August, nici măcar în Decembrie 1989...
    Ecourile ei rezonează încă..
    Să le ascultăm...
    Hai să dăm mână cu mână...

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, dar, efectiv, ce mai inseamna 24 Ianuarie? Ce mai inseamna 1 Decembrie? Doar prilejuri de etalare a diferentelor dintre romani? Unde mai este spiritul acestor zile? De ce le mai celebram? Doar ca sa vedem o piata impartita intre Rosii si Portocalii? Acesta este doar falimentul ideii de natiune si nimic mai mult.

    RăspundețiȘtergere
  3. Dacă ne referim la ce se întâmplă la TV, OK!
    Eu mă gândeam la sărbătoarea din inimi...
    Adică la ceea ce transcede naţiunea...
    Să ne bucurăm de ceva care ne leagă...
    Cât ne mai leagă...
    Fuck the establishment, man!
    Ştii, ca să răspundem la întrebarea "Ce mai înseamnă..." nu trebuie să ne uităm în jur.
    În noi trebuie să ne uităm. Pe noi trebuie să ne întrebăm. Răspunsul e înăuntru.
    Dacă acolo, undeva, în străfunduri, găsim vreum firicel de ceva, de răspuns, mai e o şansă...
    Dacă nu, nu!
    Aşa că întrebarea esenţială este: ce înseamnă 24 ianuarie PENTRU MINE?!
    Citez, din memorie, motto-ul unei cărţi interesante, un citat din John Donne: "Fiecare om este cuprins în omenire,aşa cum o insulă este cuprinsă într-un arhipelag. (...) De aceea, să nu faci niciodată întrebare: Pentru cine bat cloptele. PENTRU TINE BAT!"
    Când clopotele unirii vor înceta să bată pentru mine, nici eu nu voi mai fi acolo, să aud tăcerea lor...
    Despre asta vorbim, până la urmă!
    Despre noi, despre ce simţim, despre ce credem că suntem...
    Tocmai aici e drama personajului din "The Remains of the Day": el îşi înăbuşe propria personalitate, refuză să-şi afirma, sincer, ceea ce crede sau ce simte la un moment dat, de dragul datoriei sau de teama pierderii postului, ajungând să culeagă, tragic, la sfârşitul vieţii, a zilei, rămăşiţele propriului comportament...
    Şi cine poartă vina pentru suferinţa pe care, de altfel, omul şi-o asumă fără prea multe comentarii?
    Să nu-mi spui că Moş Crăciun...

    RăspundețiȘtergere
  4. Stii ce este interesant? Faptul ca, cu totii, suntem vinovati de actuala stare de lucruri. Macar aici suntem uniti...in vinovatie. In sarbatori in nici un caz.

    RăspundețiȘtergere
  5. N-aş zice...
    Uniţi în vină, dezbinaţi în mântuire?!
    Nu păcatul ar trebui să fie liantul, doar nu suntem o mafie, o grupare criminală, o gaşcă... Liantul trebuie să fie speranţa salvării...
    Sigur că suntem cu toţii vinovaţi, dar de ce ni se întâmplă ca persoană, nu ca naţiune.
    Ca naţie, altfel se pune problema.
    Vina nu poate fi colectivă, nici iertarea nu este.
    Vina personajului interpretat de Anthony Hopkins (laşitate, teamă, simţul exarcerbat al datoriei, ca să nu zic al sclaviei) îi aparţine lui şi numai lui, nicidecum lordului interpretat de Edward Fox, cel cu simpatii naziste.
    Care, la rândul său, îşi duce povara propriei vinovăţii...
    Interesant este că, într-un fel sau altul, spre final, ambii se căiesc... Tardiv? Din punct de vedere uman, poate.
    Din punct de vedre divin, dimpotrivă!

    RăspundețiȘtergere
  6. Garcia Muerte,

    Întotdeauna am apreciat la tine logica şi coerenţa. Ai multă, foarte multă dreptate în ceea ce afirmi în comentariu. Solidaritatea, la români, se numeşte cârdăşie, iar locul interesului naţional e luat, de mult, de interesul de grup restrâns, de gaşcă. Precum şi spiritul românilor este tot unul de gaşcă. Sunt pesimist că ne vom face vreodată bine. Bine-ar fi să mă înşel...

    Altfel, te anunţ, cu toată simpatia, că ai un premiu (de) la mine. Pe blog...

    RăspundețiȘtergere
  7. Avem o mentalitate orientala, care a fost cultivata in comunism si dupa '90.
    Nu avem cultivat spiritul civic asa cum au occidentalii in general si nordicii in special. Se pare ca au dreptate cei care afirma ca religia a trasat hotare intre care s-au cultivat civilizatii diferite.
    Noi suntem la confluenta dintre occident si orient, dintre catolicism si ortodoxie, si de la turci am preluat "peschesul".

    Lucrurile se vor misca atunci cand vom constientiza ca nu vine nimeni sa ne spuna ce si cum sa facem. Trebuie sa cautam singuri solutii, singuri, dar nu individual, nu pe cont propriu.

    RăspundețiȘtergere
  8. @ Florin

    Romanilor trebuie sa le faci bine cu forta. Ideea asta am auzit-o prin 1996 prima data, dar cred ca este destul de actuala. Apropo, intreb si eu, oare aveam de-aface cu o schimbare de regim (sau de esalon, dupa unii) in 1989, daca ar fi fost doar dupa mintea romanului?

    @ Deceneu

    Uneori teoretizarile acestea ni se par arbitrare dar - pe vreme ce trece - constatam faliile care exista intre mentalul nostru si cel apusean-septentrional. Repartitia, deh!


    @ Florin si Deceneu

    Ma simt onorat de faptul ca doua minti stralucite au amintit acest blog ca facand parte dintr-o elita. Personal nu cred in aceste topuri, vocile pe care imi place sa le aud sunt in coloana din stanga. Insa as fi un mare ipocrit daca nu as recunoaste ca ma simt reconfortant atunci cand vad cine isi arunca o privire si pe ce scriu eu. Va multumesc!

    RăspundețiȘtergere